Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el contribuind la mutarea accentului dinspre literatura angajată politic impusă de dictatura comunistă înspre o literatură a cărei singure mize este transmiterea unei emoții estetice. Această trecere marchează totodată apariția neomodernismului, curent literar constituit ca o revolta la adresa realismului socialist.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu apărută în 1964 face parte din volumul postbelic „O viziune a sentimentelor”, fiind considerată„o romanță cantabilă”, o artă poetică și o meditație pe tema iubirii ca aventură existențială.
Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, ambiguitatea limbajului poetic, noutatea metaforelor și surprinzătoarele asocieri lexicale.
Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea, apariția bruscă, surprinzătoare a iubirii transformând percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa.
Titlul poeziei definește metaforic iubirea. Așa cum leoaica este regina animalelor, ființă sălbatică, vicleană, posesivă și puternică, la fel este și iubirea ca regină a sentimentelor. Astfel, titlul conține o metaforă explicată prin apoziția ,,iubirea”, iar epitetul ,,tânără” exprimă ideea că sentimentul rămâne la fel de puternic, indiferent de vârsta la care se manifestă.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare.
Limbajul poetic se concretizează în imagini artistice predominant vizuale, construite cu ajutorul epitetelor cromatice: „colţii albi”, „leoaică arămie”, al metaforelor: „leoaica”, „cercul”, „curcubeul”, „sprânceana”, „fruntea”, „bărbia”, al comparaţiei: „ca o strângere de ape”. Imaginile artistice sunt plastice şi dinamice. Imaginea auditivă este discret sugerată de cântecul ciocârliei, pasăre solară, ce accentuează armonia lumii: „şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii”.
Compozițional, poezia are trei secvențe echivalente cu trei strofe: întâlnirea cu iubirea, creația, metamorfoza universului, dar și metamorfoza ființei. Trecerea de la o secvență la alta se realizează fie prin alternanța timpurilor verbale, fie prin adverbele de timp care permit fixarea creatorului într-un timp mitic, circular. Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii care se asociază cu două percepții diferite ale eului asupra lumii. În cea de-a doua secvență se produce opoziția, nașterea sentimentului generând atât transformarea ființei prin durerea mușcăturii, cât și cea a universului care devine sferic.
La nivel textual, prima secvență surprinde momentul întâlnirii bruște cu iubirea, inspirația poetică sub forma unei impresii venite din universul cinegetic, prin raportul dintre Vânător, leoaica, și prada, eul liric. Agresivitatea sugerează ideea de surpriză pe care o produce apariția sentimentului. Se observă un câmp lexical al ferocității pentru a reliefa impactul puternic al naturii sentimentului: “colții albi”, “m-a mușcat”, “a înfipt”. Izbirea violentă se realizează prin raportarea obsesivă a cuvântului “față”.
Cea de-a doua secvență prezintă o descriere astronomica a universului, sub influența
transfiguratoare a iubirii. Lumea se metamorfozează reiterând momentul genezei: “Şi deodată-n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-dura”. Cercul are în centru eul creator, ființa devenind un univers ritmic datorită sentimentului. Metaforele “privirea […] curcubeu tăiat în două” și “auzul o întâlni tocmai lângă ciocârlii” transmit starea euforica sub forma unei mișcări progresive dovedind faptul că prin iubire, prin sentiment, ființa participă la absolut.
A treia secvență concretizează întâlnirea cu iubirea, poezia, metamorfoza ființei fiind totală: “Mi-am dus mâna la sprânceană,/la tâmplă şi la bărbie,/dar mâna nu le mai ştie”. Finalul poeziei ilustrează că iubirea scoate ființa umană de sub legile fizicii, timpul fiind abolit: “încă-o vreme,/şi-ncă-o vreme…”. Iubirea proiectează ființa în eternitate. Totuși, se poate induce și ideea efemerității.
Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt elemente specifice lirismoului subiectiv și, deci, neomodernismului, acestea fiind observabile la nivelul poeziei prin intermediul formelor pronominale („mi”, „mă”, „m-“) și verbale “am dus”, la persoana I, singular.
Ambiguitatea este produsă de metafore insolite: ,,Leoaică tânără, iubirea’’; ,,un cerc, de-a dura’’, ,,privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două’’.
Poezia este alcătuită din trei strofe, cu versuri inegale, cu rimă, ritm şi măsură variabile. Înnoirile prozodice sunt: versul liber şi ingambamentul.
In concluzie, valoridicand argumentele demonstrate anterior, poezia “Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stănescu este o opera lirica neomodernista.