„Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un roman obiectiv, publicat în anul 1930, prin intermediul căruia scriitorul aduce o formulă românească inedită în peisajul epicului interbelic.
Vitoria Lipan este protagonista romanului „Baltagul”, o figură reprezentativă de erou popular, având cultul pentru adevăr și dreptate, respectarea datinilor străvechi și a legilor strămoșești. Statutul social al Vitoriei este conturat în primele capitole ale romanului: este o femeie simplă din Măgura Tarcăului, mamă a doi copii, Minodora și Gheorghiță și soția lui Nechifor Lipan. O notație a naratorului evidențiază situația precară a nevestelor de oieri: „Viața muntenilor e grea; mai ales a femeilor. Uneori stau vădane înainte de vreme, ca dânsa”. În ceea ce privește statutul moral și psihologic, Vitoria este o femeie puternică și curajoasă, dar mai presus de toate, hotărâtă când vine vorba de deciziile ei. De asemenea, ea se dovedește a fi o persoană lucidă, fiindcă atunci când își dă seama de faptul că „pe Nechifor l-au răpus răii”, mărturisește: „Eu sunt cea mai necăjită și mai amărâtă de pe lumea asta, am rămas văduvă și sărăcită.”. Mai mult, ea anticipează drama care îi va schimba viața: „Să știi că pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici belșug.”. Trăsătura ce evidențiază portretul moral al femeii este inteligența nativă, precum și stăpânirea de sine, evidențiate pe drum, mai ales la parastas, când demască ucigașii, regizând magistral toată scena. Cu o logică impecabilă, prin vorbe înțepătoare și aluzive îi constrânge pe criminali să mărturisească adevărul. Pentru Vitoria, datoria creștinească se află înainte de toate. Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradițiilor și este refractară la noutățile civilizației. Dârzenia femeii este sugerată de atitudinea pe care o adoptă atunci când realizează adevăratul motiv al neîntoarcerii lui Nechifor. Ea nu se lamentează și nu așteaptă ajutor la rezolvarea dramei sale. Spirit contradictoriu, ea este credincioasă și superstițioasă în același timp, trăsătură ce rezultă din caracterizarea indirectă prin faptele sale. Ea merge și cere sfaturi părintelui Daniil, își pregătește plecarea conform ritualului creștin, purificându-l de-a lungul a douăsprezece vineri în care ține post negru și făcând un drum la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea din Bistrița. Cu toate acestea, ea o vizitează și pe ghicitoarea satului, baba Maranda și crede în visele și semnele pe care le are, dar și în glasul naturii, care îi pare un aliat.
Una din trăsăturile dominante ale Vitoriei este, însă, conservatorismul care rezultă atât din modul de a gândi, cât și din atitudinea ei, cuvântul „rânduială”, la care face referire adesea, putându-i caracteriza toate faptele. Secvența relevantă este cea în care femeia o ceartă pe Minodora pentru tendințele ei moderniste („… îți dau eu ție coc, valț și bluză, arză-te para focului să te arză”), Vitoria dovedindu-se a fi o adevărată apărătoare a obiceiurilor de la care nu se abate și nu acceptă ca fiica sau fiul ei să facă acest lucru.
O altă secvență în care Vitoria Lipan își dezvăluie firea conservatoare este cea în care ia decizia să nu aștepte ca autoritățile locale să facă demersurile pentru a-l căuta pe Nechifor Lipan, ci să preia „ancheta” în propriile sale mâini: „… m-oi duce singură la Dorna. N-am să mai am hodină … pân ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.”. În acest fel, Vitoria își arată scepticismul față de noile proceduri și oficialități și consideră că acest mister se va soluționa cu adevărat doar dacă ea însăși va începe o investigație în acest sens.
De asemenea, și elementele de compoziție și limbaj sunt relevante în construcția personajului principal al operei. Astfel, un rol important în construcția Vitoriei îl au mijloacele de caracterizare. Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului și individualizat prin caracterizare directă și indirectă. Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: „Ochii ei căprui, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului…”. Femeia e caracterizată direct și de alte personaje: „… muiere ciudată, femeia asta trebuie să fie de pe altă lume”. Naratorul mai atrage atenția că era „aprigă și îndârjită”. Indirect, aceasta se individualizează și prin nume, substantivul propriu „Vitoria” fiind forma regională a prenumelui „Victoria”, predestinat parcă pentru ce avea să urmeze.
În plus, și limbajul ocupă un rol important în construcția protagonistei romanului. Limbajul femeii se potrivește cu mediul rural din care provine, felul ei simplu de a vorbi și plin de tâlc dovedind o inteligență nativă. Se pot remarca unele zicători populare, cum ar fi: „Cel ce spune multe, știe puține.”. De asemenea, ea folosește un limbaj marcat de expresii populare: „Eu cetesc pe tine, măcar că nu știu carte.”. De multe ori, ea face aluzie la statutul ei de văduvă, deși doar la sfârșitul romanului se va concretiza moartea soțului ei.
Reprezentativ pentru literatura română interbelică, romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este o parabolă despre datorie și iubire în egală măsură.