Romanul „Enigma Otiliei” scris de G. Călinescu apare în anul 1938 fiind un roman citadin de factură balzaciană. Acesta prezintă viața burgheziei bucureștene din prima jumătate a secolului XX.
Deși se încadrează în realism, romanul lui Călinescu prezintă și elemente de modernitate pe care autorul le evidențiază în mod special în construcția personajelor și în detaliile comportamentale sau vestimentare. O primă trăsătură ce justifică încadrarea operei în realism este prezentarea veridică a realității prin plasarea individului în relație cu mediul și societatea. Romanul este o frescă a societății pretins burgheze din Bucureștiul secolului XX, societatea în care se află Felix, Otilia și Aurica fiind una avidă de îmbogățire: Auricăi i se conturează ideea că o căsnicie reprezintă în mod obligatoriu un avantaj din punct de vedere material, în timp ce Otilia renunță la Felix pentru căsătoria cu Pascalopol care-i asigură confort, iar Felix ajunge să aleagă o fată a cărei tată îl propulsează pe scara socială, deschizându-i mai multe oportunități.
O altă trăsătură relevantă pentru încadrarea operei în realism este caracterul tipologic al personajelor. Personajul care se remarcă cel mai mult din punct de vedere tipologic este Costache Giurgiuveanu, reprezentând tipologia avarului umanizat. Ceea ce îi oferă caracter tipologic este avariția pe care o manifestă față de oamenii din jurul lui: de pildă, acesta îi cere bani lui Felix pentru anumite lucruri, în ciuda faptului că îi administrează averea. Totuși, Costache prezintă elemente de umanitate, accentuate de sentimentele paterne pe care le are față de Otilia: deși ea este fiica lui vitregă, el o tratează ca și cum el ar fi tatăl ei natural, spunându-i „fetița tatii”. De asemenea, există și alte tipologii: tipologia aristocratului (reprezentată de Pascalopol) și tipologia oportunistului (reprezentată de Stănică Rațiu).
Tema operei este una realistă și reprezintă problematica banului, materializată în goana după averea lui Constantin Giurgiuveanu. O primă secvență pertinentă pentru tema operei este cea în care Aglae Tulea îi cere bani lui Costache cu pretextul de a cumpăra pungă și gheață, la insistența Otiliei („Costache, unde ții tu banii? Dă-mi cheile!”). De fapt, Aglae dorește să afle unde își depozitează banii fratele său pentru a-și confirma bănuiala, aceasta insinuând că Giurgiuveanu ascunde o anumită sumă de bani. Totuși, Costache îi înțelege intenția și se eschivează, evitând să-i dea surorii lui cheile („Nu-nu-nu v-vrreau gheață”).
O altă secvență relevantă pentru tema textului este cea în care Stănică fură banii bătrânului de sub saltea, știind în mod misterios unde se aflau aceștia („Stănică pipăi salteaua, vârî brusc mâna sub ea și trase pachetul cu bani”). Costache reacționează firesc, dorind să-l oprească, iar în ciuda condiției sale, el „se dădu jos pe marginea patului și urlă gutural, plângător: – Banii, ba-banii, pu-pungașule!”.
De asemenea, și elementele de structură și compoziție reprezintă o particularitate importantă a romanului „Enigma Otiliei”, un prim astfel de element fiind incipitul. Incipitul oglindește maniera balzaciană în care tehnica utilizată este cea a detaliului cu focalizare dinspre exterior spre interior sau restrângerea treptată a cadrului. Romanul debutează cu evidențierea coordonatelor spațio-temporale exacte („Într-o seară de la începutul lui iulie, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani… intra în strada Antim”). În prezentarea străzii, autorul apelează la descrieri arhitecturale, evidențiind stilul gotic, minimalizat și diminuat de materialele ieftine și culorile nepotrivite, un evident semn al zgârceniei („partea de sus… cu patru ferestre de o înălțime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică”). Lipsa de gust domină și în interiorul casei („un Hermes de ipsos destul de grațios… vopsit detestabil cu o vopsea cafenie ținea în locul caduceului o lampă cu petrol”).
Un alt element de structură prezent la nivelul textului este finalul. Acesta prezintă aceeași stradă „Antim”, imaginea casei bătrânului Giurgiuveanu prezentând semne de deteriorare („casa lui moș Costache era leproasă și înnegrită”). Ceea ce susține relația incipit-final este imaginea lui Felix Sima, surprins în două ipostaze diferite: inițial, un tânăr lipsit de experiență, fără o situație profesională și financiară stabilă („un tânăr de optsprezece ani îmbrăcat în uniformă de licean”). În final, el este surprins ca un om realizat, matur, cu o altă perspectivă asupra vieții. Relația incipit-final este susținută și de vorbele bătrânului („Nu stă nimeni aici!” / „Aici nu stă nimeni!”), replica accentuând prin topică persoanele, respectiv locația, inițial replica bătrânului având un caracter de premoniție.
Romanul „Enigma Otiliei” conturează problematica principală a omului citadin de la începutul secolului XX, fiind un roman fundamental al literaturii române, situat între tradiție și inovație, o izbândă a prozei românești interbelice.