În opera lui Ion Creangă intitulată „Povestea lui Harap-Alb”, binecunoscuta luptă dintre bine și rău specifică basmului are la bază două personaje, Harap-Alb și Omul Spân, relația dintre ei evoluând vertiginos, basmul finalizându-se cu supremația binelui asupra răului.
Fiul cel mic al craiului sau Harap-Alb este eroul basmului și se caracterizează prin complexitate, având atât calități, cât și noncalități. Statutul său social se modifică pe parcursul operei, trecând prin mai multe ipostaze care semnifică etapele maturizării sale: mai întâi, acesta are statutul de mezin al craiului, apoi primește statutul de slugă a Spânului, dobândind numele de Harap-Alb, după moartea și învierea, acesta scapă de statutul de rob și redevine fiul cel mic al craiului, ca mai apoi să-și primească, în final, recompensa – statutul de împărat. În ceea ce privește statutul psihologic și moral al fiului de împărat, lipsa de experiență îi oglindește un mod de a gândi extrem de naiv, fiind credul, bazându-se pe bunătatea oamenilor, iar experiența îl determină să devină mai circumspect. Pe parcursul drumului său, acesta dobândește niște principii morale, cum ar fi onestitatea, corectitudinea și milostenia, acestea ajutându-l să merite și să dobândească statutul de împărat.
Nici antagonistul – Spânul – nu este unul tipic, neavând atribute miraculoase. Statutul lui social începe să se contureze din momentul întâlnirii cu fiul de crai, devenind însoțitorul fiului de crai în călătoria sa, dar după episodul fântânii, acesta primește statutul de stăpân al fiului împăratului, devenit acum Harap-Alb. Statutul psihologic și moral al Omului Spân sunt conturate mai ales de ticăloșia antieroului, la început acesta fiind lingușitor și viclean, dar odată cu transformarea lui Harap-Alb el își dezvăluie adevăratul caracter, devenind poruncitor și autoritar. În plus, întrucât răutatea lui îl pune pe tânăr în situația de a-și dovedi calitățile, Spânul are rolul unui pedagog în inițierea lui Harap-Alb. Spânul devine astfel un simbol al experiențelor nefaste din viața omului, a căror apariție este neplăcută, dar care ajută la maturizarea fiecăruia.
Relația dintre cele două personaje suferă schimbări de-a lungul acțiunii, sfârșindu-se cu moartea Spânului și, implicit, cu învestitura fiului de crai prin care acesta devine împărat. O primă scenă semnificativă pentru evoluția relației dintre cei doi este cea în care Spânul, profită de naivitatea fiului de crai şi îl atrage fără prea mult efort într-o capcană, în ciuda avertismentului formulat de tatăl său: „să te fereşti de omul roş, iar mai ales de omul spân”. Strategia lui e foarte simplă, varsă apa din plosca stăpânului său şi îl convinge să intre într-o fântână neobişnuită: „Fiul craiului se bagă în fântână. Și cum sta el acolo, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui și zice cu glas răutăcios…”. Viclenia Spânului determină schimbarea destinului tânărului naiv, prin puterea sa de persuadare. Coborârea în fântână echivalează cu o nouă naştere a eroului, sub alt nume, Harap-Alb, şi cu o altă misiune, sluga răufăcătorului, pecetluită de un jurământ. Prin urmare relația dintre cei doi se modifică prin inversarea statutului.
O altă scenă relevantă în construcţia relaţiei dintre Spân şi mezinul craiului o regăsim în finalul basmului. Spânul începe să conştientizeze stadiul de maturizare la care a ajuns Harap-Alb în urma probelor trecute. Prin urmare, încă din momentul trimiterii în căutarea fetei Împăratului Roş, el hotărăşte să acţioneze decisiv, fără să mai aştepte ca sluga să se piarză singur: „Nu te-am ştiut eu că mi-eşti de aceştia, că de mult îţi făceam felul!… Dar trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!… Paloşul ista are să-ţi ştie de ştire!…”. Finalul confirmă această ameninţare; Spânul îl pedepseşte pe protagonist tăindu-i capul, dar uciderea lui Harap-Alb coincide cu eliberarea protagonistului de sub puterea jurământului.
Relația dintre două personaje este evidențiată și la nivelul structurii și compoziției basmului „Povestea lui Harap-Alb”. Un prim element ce contribuie la analiza relației dintre cele două personaje îl constituie mijloacele de caracterizare. Naratorul dezvăluie naivitatea și nepriceperea fiului de crai prin caracterizare directă, descriindu-l ca fiind un „boboc în felul său la trebi de-aistea”. Mai mult, aceeasi trăsătură este prezentată și de Spân, tot prin caracterizare directă, interpretându-i poziția socială prin asociere cu viclenia: „Alelei! fecior de om viclean…”. De asemenea, trăsăturile personajului sunt ilustrate și prin caracterizare indirectă, făcută prin nume: inițial, eroul poartă un nume generic care îi accentuează statutul social privilegiat, iar ulterior își schimbă statutul și primește un nou nume, cel de „Harap-Alb”, un nume compus care ilustrează jocul dintre aparență și esență, „harap” semnificând un om cu pielea neagră destinat să fie rob, reprezentând aparența, iar albul semnificând un un statut nobiliar, asociat cromatic cu puritatea, noblețea și bunătatea, reprezentând esența. În schimb, caracterizarea indirectă a Spânului, trăsăturile acestuia fiind deduse din faptele acestuia și din atitudinea lui. După păcălirea fiului de crai, acesta are o atitudine superioară și autoritară față de fiul de crai, statutul de slugă a Spânului devenind singura opțiune pentru el: „Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii și să mai calci pe iarba verde, atunci jură-mi-te pe ascutișul paloșului tău că mi-i da ascultare si supunere întru toate…”.
Natura complementară a celor două personaje este evidențiată și prin limbajul pe care aceștia îl folosesc. Ei par să aibă aceeași origine, reprezentanți ai unui univers rural. Atât Harap-Alb, cât şi Spânul se exprimă regional prin proverbe şi ziceri de duh. Când antagonistul îl ademeneşte pe mezin prin adresări de tipul „hei, hei călătorule (…) Pesemne n-ai auzit vorba ceea, că: De păr şi de coate goale nu se plânge nimene. Şi când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri”, protagonistul îi răspunde pe limba lui: „mort-copt, trebuie să te ieu cu mine”. Evoluția relației dintre cei doi este evidentă însă în formulele de adresare. Inițial Spânul i se adresează cu apelativele „voinice”, „călătorule”, „sărmane omule”, iar apoi, devenind slugă, folosește formula de adresare „stăpâne”. În momentul în care simte că îl domină de fiul de crai sau după schimbul de identități își schimbă atitudinea și i se adresează tânărului cu formule ca: „fecior de om viclean”, „pui de viperă”, „slugă netrebnică”, „slugă vicleană”.
Deși pe parcursul acțiunii relația de complementaritate dintre protagonist și antagonist este subtil sugerată, deznodământul marchează foarte clar necesitatea influenței Spânului asupra maturizării lui Harap-Alb care în cele din urmă ajunge să fie pregătit psihic si moral pentru învestitura de împărat.