În romanul „Ion” scris de Liviu Rebreanu se remarcă în mod special relația dintre Ion al Glanetașului si Ana, fiica lui Vasile Baciu, relație care se consolidează doar pe baza interesului ascensiunii lui Ion, investindu-se sentimente sincere doar din partea Anei. Astfel, Ion își satisface principiile glasului pământului, folosind-o pe Ana ca metodă de a prospera din acest punct de vedere.
Statutul social al celor două personaje reprezintă punctul de interes al relației dintre cei doi. Ion reprezintă inițial imaginea țăranului marginalizat din cauza statutului social etichetat de Vasile Baciu ca unul jignitor, acesta numindu-l „sărăntoc”. Comparativ, Ana, fiica bogătașului Vasile Baciu, ilustrează aceeași categorie socială țărănească, dar poziționată la polul opus , motiv pentru care, în concepția tatălui său, o căsătorie cu Ion este interzisă. Statutul social al fetei o transformă pe aceasta într-o victimă și îl determină pe Ion să dezvolte o relație pe care nu o poate onora sentimental. Prin căsătoria cu Ana, Ion urcă în scara socială, dar nu va beneficia și de respectul celor din jur. În ceea ce privește statutul psihologic al personajelor, modul de gândire al lui Ion este generat de un conflict interior puternic – prezența glasului pământului și al iubirii care generează drama. Mai mult, modul lui de gândire este marcat de circumstanțe: în prima parte acesta are o mentalitate materialistă ca mai apoi să ajungă la concluzia că adevărata fericire în viață nu o oferă averea. În schimb, Ana, fiind lipsită de un model matern, aceasta se dezvoltă psihologic pe un fond labil, influențat și de mentalitatea rurală feminină, conform căreia femeia trebuie să suporte agresiunile soțului („Taci mulcom, taci… taci și rabdă…”). De asemenea, lipsa modelului matern determină un deficit de afectivitate care o pune în situația de a se refugia în iluzia iubirii pentru Ion. În plus, Ana prezintă o gândire pesimistă, accentuată în episodul nunții când ea realizează că Ion are sentimente pentru Florica („Norocul meu, norocul meu…”). Statutul moral al personajelor este evidențiat mai ales de lăcomia și orgoliul lui Ion, urmărindu-și ținta cu precizie, aceea de a obține pământurile lui Vasile Baciu. Pe de altă parte, Ana prezintă bunătate și sinceritate, sentimentele ei pentru Ion fiind sincere și puternice.
Cele două personaje sunt surprinse pe parcursul romanului într-o relație involutivă. Inițial, cei doi par a fi un cuplu de îndrăgostiți, dar relația lui Ion cu Ana nu se bazează pe iubire, tânărul văzând prin fiica lui Baciu doar un mijloc prin care își poate atinge scopul. Din momentul în care Glanetaşu pune stăpânire pe pământurile lui Baciu, Ana încetează să mai reprezinte ceva pentru el, și dacă inițial o tolera, fiindu-i necesară, toleranța se transformă în ură: „acum o ura”. O primă scenă relevantă pentru evoluția relației dintre cei doi este scena de la horă, mai exact momentul în care Ana îl urmează sub nuc în ideea unei întâlniri retrase de ochii lumii („Ion trecu pârleazul de lângă grajd, întorcând capul spre Ana care nu-l scăpa deloc din ochi și care … îl urmă cu pași grăbiți […] Ion se așeză sub un nuc bătrân și scorburos…”). Această întâlnire este însoțită, de asemenea, de gesturi tandre între cei doi („… tresări, o strânse la piept și o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu brațele gâtul lui Ion …”).
O altă scenă relevantă pentru evoluția relației dintre cele două personaje este scena în care Ion recurge la violență asupra Anei în momentul în care aceasta se întoarce fără un rezultat după ce a fost trimisă de Ion să îi ceară pământurile tatălui său („«Asta s-a înțeles cu tatăl ei să mă înșele!»… Atunci ridică mâna și o lovi greu peste obrazul drept și apoi cu dosul palmei peste obrazul stâng”). Speculând faptul că Ana este complicele tatălui său într-un plan de a nu-i da lui Ion terenurile promise, el reacționează foarte violent, apărându-și scopul suprem, acela de a acumula cât mai mult pământ.
Mai mult, și elementele de compoziție și limbaj sunt relevante în evoluția relației dintre cei doi. Un prim element de compoziție care se remarcă îl constituie mijloacele de caracterizare. În funcție de relația stabilită cu celelalte personaje, lui Ion îi sunt atribuite o serie de trăsături contrastante prin caracterizare directă. Dacă iniţial doamna Herdelea, soţia învăţătorului, afirmă despre tânăr că e „băiat cumsecade, e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, mai apoi îl caracterizează ca fiind un netrebnic: „n-ai pereche în blestemăţii”, numindu-l „bicisnic”. Pe de altă parte, preotul Belciug care îi construieşte iniţial un portret moral nefavorabil: „eşti un stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic, în secvenţa în care negociază căsătoria lui Ion cu Ana afirmă despre acesta că este „băiat cumsecade, cuminte, aşezat”. În plus, evidențierea trăsăturilor se face și prin caracterizare indirectă, impulsivitatea lui Ion fiind trădată de gesturile lui și atitudinea sa mai ales de scenele în care Ion le bate pe Ana, respectiv pe mama sa, Zenobia. Pe de altă parte, portretul fizic al Anei este făcut direct de către narator („buzele ei subțiri, … dezvelindu-i dinții cu strungărețe, albi ca laptele…”). În schimb, un portret mai amplu este evidențiat de narator prin ochii lui Ion care-și contemplă soția în drum spre cununie („fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii … părea și mai urâtă”).
Un alt element care este relevant pentru relația dintre cele două personaje este limbajul. Ambii folosesc un limbaj care aparține registrului popular, accentuându-le starea socială. Ei folosesc natural expresii populare: „a sta cu mâinile-n sân”, „a da cu piciorul norocului” sau, din spusele Anei, „a-i umbla cuiva gura ca o moară stricată”. Relația dintre cei doi reiese în mod special din spusele lui Ion. Dacă la început el folosește în adresarea către Ana diminutive („Să vii, Anuță!”; „Să trăim, Anuță!”) și strategii de seducție („l-am făcut dulce ca gura ta”), atunci când simte că nu mai are ce să piardă, devine agresiv în limbaj („fleandură”, „toantă”, „afurisită muiere”). Deși Ana suportă agresiunile verbale și fizice ale soțului, ea continuă să apeleze la diminutive care îi trădează iubirea sinceră și adevărată față de Ion („Și tu mă zdrobești, Ionică?”).
Deși relația dintre Ion și Ana este doar una de manipulare, în final niciunul nu reușește să obțină ce vrea de la celălalt, eșuând din cauza incapacității de disimulare, Ion fiind sincer în brutalitatea sa, neputând disimula repulsia față de Ana și iubirea față de Florica, în vreme ce Ana nu poate lua nicio atitudine față de Ion din cauza iubirii sincere pe care i-o poartă.