Considerat un text dramatic reprezentativ în dramaturgia postbelică, piesa „Iona” dezvăluie intenția lui Marin Sorescu de a duce în prim plan ideea tragismului existențial prin intermediul personajului său, Iona.
Statutul social al personajului surprinde prin simplitate. Iona este un pescar care trăiește o experiență anostă, fiind total lipsit de perspectiva vieții („în fiecare noapte visez pești”). El își ironizează imaginea în societate, repetând-o la visele pe care le are constant: „- Dar prea m-am săturat de atâta duhoare în somn/- Visul și peștele…/- …și așa în fiecare noapte de când mă știu”. Iona visează la un alt statut care să-i confere o altă perspectivă asupra lumii și care să îi creeze impresia unei vieți pline și lipsite de monotonie: „- Aș vrea să mă fac pădurar și să visez chiar din prima noapte un milion de copaci.”. Statutul de pescar îi conferă în mod evident o viață monotonă în care, pentru a-și crea iluzia diversității, Iona poartă cu sine un acvariu mic cu pești pe care atunci când nu prinde nimic îi mai pescuiește o dată.
Statutul psihologic al lui Iona îi evidențiază modul de gândire care se caracterizează printr-o atitudine pesimistă. El se consideră un ghinionist: „Iona n-are noroc și pace”. Acest statut este marcat și de un conflict interior, bazat pe probleme de conștiință, în ciuda atitudinii pe care Iona o are atunci când își conștientizează captivitatea. El trăiește spaima solitudinii pe care o exteriorizează în fața pescarilor: „- Mai aveam puțin și înnebuneam. E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi mințile. Nu e prea greu.”. În concepția lui Iona, ieșirea din captivitatea exterioară, marcată de burțile peștilor înseamnă și soluționarea conflictului interior. În tabloul patru, Iona conștientizează că adevărata captivitate este cea interioară: „Problema e dacă mai poți ieși din ceva odată ce te-ai născut.”, singura soluție rămânând sinuciderea.
Statutul moral al personajului este evidențiat de trăsăturile sale morale, printre care perseverența, marcată de încercările succesive de evadare și căutarea unor soluții alternative. În final, acesta reușește să iasă din burta celor trei pești, dar starea de pesimism și indiferență îl fac ulterior să ajungă la concluzia că viața însăși este o limitare, actul de sinucidere din final trădându-i lașitatea.
Cea mai relevantă trăsătură a personajului este capacitatea de autoironie. Pentru Iona, autoironia este singura soluție salvatoare, ajutându-l să supraviețuiască. O primă secvență care îi reliefează personajului autoironia este cea din tabloul al doilea, în care el își conștientizează captivitatea, dar în același timp găsește o armă și anume cuțitul din buzunar, moment în care își ironizează călăul: „Ca să vezi ce înseamnă să te pripești la înghițit/- Bine, mă, Mustețea, se poate să faci tu o imprudență ca asta?”. Din aceeași dorință de supraviețuire, Iona își ridiculizează opțiunile de salvare, imaginând un dialog cu peștele: „- Dacă mă sinucid?/- Sau ai prefera să mă spânzur?”. Capacitatea de autoironie se regăsește și în intenția personajului de a-și analiza destinul pentru a găsi soluții de protejare a sufletului: „- Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet./- Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.”.
O altă secvență relevantă care îi trădează autoironia personajului este cea din tabloul trei în care Iona imaginează un dialog cu mama, căreia îi cere o a doua șansă, înțelegând că singura soluție salvatoare este renașterea, doar că formularea este una autoironic, lipsa de perspectivă este definită ca o ratare a unui joc: „- Prima viață nu prea mi-a ieșit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate o a doua oară… poate a treia oară… tu nu te speria numai din atâta și naște-mă mereu.”.
De asemenea, și elementele de compoziție și limbaj sunt importante în construcția personajului, un prim astfel de element constituindu-l modalitățile de caracterizare specifice textului dramatic. Astfel, Iona este caracterizat direct de către autor prin didascalii, evidențiindu-i firea meditativă și capacitatea de reflecție, sugerate prin două indicații scenice ale autorului, redate printr-un verb la gerunziu („meditând”) și printr-un adjectiv („gânditor”). De asemenea, pesimismul lui Iona este conturat prin autocaracterizare, acesta afirmând: „când e să se țină ghinionul de om” sau „Iona n-are noroc și pace”. Mai mult, autoironia este redată prin dialogul ce ilustrează comunicarea dintre Iona și sine, acesta din urmă evidențiindu-i lipsa de vizionarism: „… Ce prooroc ai mai fost și tu! Viitorul am văzut ce bine ți l-ai ghicit. Ia încearcă acum să prezici trecutul.”. Acest îndemn îl determină pe Iona să-și recupereze sinele, anulându-și astfel singurătatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.”.
De asemenea, și limbajul este un element relevant în construcția personajului. Acesta evidențiază mai ales stările de spirit ale personajului, încordarea și conflictul interior fiind exteriorizate prin intermediul unui limbaj agresiv și marcat de imprecații: „Când o să ajung acolo, pe malul ăla al mării, sări-i-ar ochii…”. În același mod, el își exteriorizează furia pe care o resimte în momentul conștientizării captivității: „Unde mergi?/- La mama dracului!”. În esență, el folosește un limbaj simplu, exprimări colocviale ce îi justifică statutul de pescar („Puteam să-l caut de dinți…”; „Nu te lăsa, măi, tată!/ Nu mă las, tătucule!”).
Drama „Iona” surprinde prin problematica pusă în discuție și mai ales prin aducerea în scenă a unui singur personaj, nevoit să se dedubleze, pliindu-se pe felul în care îl cere viața interioară.