Poemul „Plumb” scris de George Bacovia a apărut în anul 1916 și este considerat o operă de reper a scrierii bacoviene și totodată o culme a simbolismului românesc.
Această poezie poate fi încadrată în curentul simbolist, prezentând fidel trăsături specifice ale acestuia. O primă astfel de trăsătură este utilizarea simbolului. Astfel, remarcăm simbolul central, simbolul plumbului, fiind asociat metaforei morții și cu cuvinte din sfera semantică a acestui termen, deoarece este un metal greu ce sugerează o stare de apăsare și disconfort. De asemenea, simbolistica este realizată și la nivel cromatic: griul este un amestec de nonculori, asociat unei stări de monotonie și vid, în timp ce Bacovia mărturisește că „plumbul ars este galben, sufletul ars este galben”, galbenul fiind asociat unei acute suferințe. Alte două simboluri care derivă din simbolul central sunt simbolul cavoului, prezent în prima strofă a poeziei, simbol al lumii exterioare, exprimând o stare de apăsare, disconfort și lipsă de viață și, respectiv, simbolul amorului, prezent în cea de-a doua strofă, unde metafora „amor de plumb” simbolizează moartea lăuntrică a eului liric.
O altă trăsătură a simbolismului prezentă în text este utilizarea corespondenței, stabilită mai exact între planul interior, al eului liric și planul exterior, al lumii exterioare în continuă degradare. Lumea exterioară este văzută ca una lipsită de viață, o lume mortuară căreia i se potrivește un „funerar veștmânt”. În schimb, lumea interioară este văzută ca o lume a sentimentelor, lăuntrică, marcată de pesimism, singurătate și apăsare. Mai mult, la nivel morfologic se realizează o corespondență între verbele „dormeau” și „dormea”, având la bază același verb, folosit la numere diferite: numărul plural sugerează lumea exterioară, în timp ce numărul singular sugerează lumea interioară.
Tema operei este singurătatea ființei umane, dublată de un acut presentiment al morții. Aceasta este susținută în mod special prin prezența sintagmei „stam singur”, repetată în ambele strofe care accentuează solitudinea eului liric, precum și dorința acestuia de separare de lumea exterioară. O primă idee poetică care susține această temă este ascunderea și izolarea de lumea exterioară a eului liric, sugerată de versurile: „Stam singur în cavou… și era vânt…”. În acest fel, eul liric se înfățișează într-un cadru mortuar, marcat de substantivul „cavou”, un spațiu claustrofobic care conturează limitarea comunicării cu lumea înconjurătoare.
O altă idee poetică relevantă pentru tema textului este dedublarea și depersonalizarea eului liric, conturată de versul „Stam singur lângă mort… și era frig…”, prezentându-se moartea eului liric și detașarea de corp, ireversibilitatea morții fiind redată prin imaginea senzorială „era frig”.
De asemenea, și elementele de structură și compoziție au un rol semnificativ în construcția textului. Un prim element de compoziție îl constituie utilizarea figurilor semantice. Discursul poetic se concentrează în jurul metaforei, cea a plumbului fiind fundamentală, definită ca un atribut al morții. Astfel, metafora „aripi de plumb” evidențiază zborul invers, o cădere lentă spre moarte, dar în același timp și greutate sau suferință, sugerate concomitent de verbul „atârnau” și substantivul „de plumb”. Mai mult, se pot remarca și epitetele „funerar veștmânt” care surprinde imaginea lumii exterioare, o lume mortuară cu o imagine decadentă, sugerată de adjectivul „funerar” și „dormeau adânc”, epitet care conturează ideea unui coșmar, a unui somn agitat, prevestitor de moarte.
Un alt astfel de element este titlul, un element de structură relevant pentru tema poeziei, având la bază un presentiment al morții, relația dintre titlu și această idee stabilindu-se la nivel fonetic. Cuvântul „plumb” este format din patru consoane și o vocală închisă, sugerând o sonoritate marcată de monotonie, iar vocala închisă sugerează ideea de sufocare și apăsare. Titlul apare în mod excesiv și în text, repetiția acestui cuvânt accentuând suferința eului liric, marcată de un pesimism vizibil.
Reprezentativ pentru simbolismul românesc, poemul „Plumb” de George Bacovia este o capodoperă a scrierii bacoviene și prezintă într-un mod extrem de pesimist ființa umană și lumea exterioară, ambele fiind într-o continuă degradare, marcate de sentimente de apăsare și disconfort.