Studiul „În contra direcției de azi în cultura română” apare în anul 1868 și își propune să facă o analiză asupra culturii române în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea căreia să-i imprime și o direcție de evoluție firească. Scrierea studiului are ca motivație răspunsul pertinent adus de Titu Maiorescu revistelor „Transilvania” și „Familia” cărora le reproșează lipsa de competență.
O idee relevantă a studiului care evidențiază și una dintre cauzele majore a direcției greșite promovate în cultura română este susținerea neadevărului: „vițiul radical… în toată direcția de astăzi a culturii noastre este neadevărul pentru a nu întrebuința un cuvând mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până-n gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”. Pentru a susține această idee, criticul dă ca exemplu neadevărul istoric promovat de Școala Ardeleană care susține caracterul pur latin al limbii și poporului român: „Maior susține în paragraful al patrulea că dacii au fost cu totul exterminați de romani așa încât nu s-a întâmplat nicio amestecare între aceste două popoare”.
O altă idee dezvoltată de Titu Maiorescu, identificată tot ca o greșeală culturală este promovarea mediocrității: „O primă greșeală de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră este încurajarea blândă a mediocrității”. Astfel, criticul face o analiză atentă asupra stării culturii și trage concluzia că „cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra, toate sunt primite cu laudă”. Efectul este unul vizibil: „domnul X e proclamat poet mare, domnul Y jurnalist eminent”.
Tema studiului are la bază ideea formei fără fond, teorie pe care Titu Maiorescu o dezvoltă pe larg în cadrul acestui studiu, considerând-o una dintre greșelile fundamentale ale culturii române. O secvență relevantă pentru tema studiului este cea în care Maiorescu identifică această problemă ca un al doilea mare adevăr ce trebuie conștientizat: „Al doilea adevăr și cel mai însemnat de care trebuie să nu pătrundem este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură”. De aici, criticul lansează o ipoteză surprinzătoare pe care o consideră singura capabilă să dea un curs nou și o direcție potrivită culturii române: „Mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea… căci dacă facem altfel, atunci producem un șir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puțin lung fără fondul lor propriu.”. Aceasta este cea de-a doua secvență care susține tema studiului, criticul încercând să convingă oamenii de cultură de necesitatea unei schimbări.
De asemenea, și elementele de structură și limbaj sunt relevante în construcția studiului, un prim astfel de element fiind limbajul. Acesta este relevant pentru atitudinea critică a autorului, fiind marcat de termeni de specialitate din domeniul criticii literare specifice secolului al XIX-lea: „cultură”, „forme”, „știință”, „asociațiune fără spirit de societate”, „opinie publică”, „fond” și „instrucțiune bună.”
Un alt element de structură pertinent este concluzia studiului. Structura studiului este una argumentativă, concluzia criticului fiind una dură și radicală: „Fără cultură poate trăi un popor, cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieții omenești, dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor…”.
Prin studiul său, Maiorescu face o analiză obiectivă și dura la adresa pretinselor forme de cultură, manifestate atât de revistele literare cărora criticul le reproșează tocmai lipsa de corectitudine, cât și la adresa celor care se pretind a fi scriitori adevărați sau oameni de cultură și care în esență sunt mediocri.