Romanul „Patul lui Procust” scris de Camil Petrescu apare în anul 1933 și ilustrează concepția autorului despre roman, acesta cultivând estetica autenticității și formula epică proustiană.
Opera aparține modernismului datorită particularităților acestui curent prezente la nivelul textului. O primă trăsătură care justifică încadrarea romanului în modernism este autenticitatea stărilor sufletești, exprimate sincer și subiectiv. Aceasta este evidențiată de Camil Petrescu, ca relatare exclusivă la persoana întâi: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele… eu nu pot vorbi onest, decât la persoana întâi.”. În text, autenticitatea este susținută și de confesiunea doamnei T. care își exprimă cu sinceritate trăirile și sentimentele față de X, concluzionând cu ideea că trăiește o iubire unilaterală, iar lipsa reciprocității aduce suferință, dar niciodată acuze. Romanul prezintă, însă, și confesiunea lui Fred Vasilescu – punctul său de vedere asupra aceleiași povești de iubire și confruntarea celor două conturând autenticitatea.
O altă trăsătură relevantă pentru încadrarea operei în curentul modernism este anticalofilismul. Fred Vasilescu și doamna T. ezită să-și destăinuie experiența de viață scriindu-i personajului-narator pe motiv că nu știu scrie ortografic (în cazul doamnei T.) și, respectiv, nu știu scrie un text captivant (în cazul lui Fred: „Deși mă întreb dacă nu ai să arunci ce scriu eu la gunoi”). Această trăsătură este conturată de dorința personajului-narator, aceea de a primi experiențele de viață scrise într-un mod succint și chiar neortografic („Asta n-are de a face cu ortografia”; „Povestește ca într-un proces verbal. […] fii prolix, cât mai prolix.”). Astfel, scrierea concisă și sinceră este preferată în locul celei ortografice și stilizate, nesusținându-se calofilismul.
Tema romanului este iubirea generatoare a suferinței, văzută ca formă de eșec. Aceasta este percepută atât ca mod de cunoaștere, cât și ca mod de distrugere al echilibrului interior, romanul surprinzând mai multe forme ale iubirii și mai multe direcții pe care aceasta le poate urma – de la iubirea neîmpărtășită la obsesie. În text sunt prezentate în paralel două povești de dragoste, între Fred Vasilescu și doamna T. și, respectiv, între George Ladima și Emilia Răchitaru. O primă secvență reprezentativă pentru tema operei este duelul de la „Movilă”, dintre George Ladima și Fred Vasilescu: Fred este cuprins de un sentiment de gelozie, văzând-o pe doamna T. în compania altor bărbați: „Am privit-o furios în ochi și atunci a băut ostentativ, ciocnind paharul cu toți…”. Astfel, Fred își manifestă sentimentele pe care le are față de doamna T. și totodată orgoliul masculin, respingând-o pe persoana iubită.
Analog, Ladima și Emilia Răchitaru trăiesc aceeași dramă ca o consecință a iubirii neîmplinite, Ladima fiind cel care suferă din cauza Emiliei care îl atrage în mod inexplicabil. În acest fel, secvența morții lui Ladima scoate în evidență slăbiciunea pe care o are față de această femeie, considerând-o ideală și neglijându-i noncalitățile (femeie ușoară, materialistă și profitoare). Ladima conștientizează târziu și ajunge să se sinucidă din cauza ei: „este o femeie fără suflet, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea ochiul diavolului care l-a distrus și pe intelectualul Ladima.”
De asemenea, și elementele de structură și compoziție constituie o particularitate importantă a romanului „Patul lui Procust”, un prim element de structură care se remarcă fiind titlul operei. Acesta este format dintr-o metaforă ce sugerează incompatibilitatea și constrângerea: ideea patului procustian e raportată la cele două cupluri – în cazul cuplului Ladima – Emilia Răchitaru, diferențele enorme dictează și eșecul, iar în celălalt caz, se conturează o oarecare armonie, incompatibilitatea este redusă, dar eșecul vine din orgoliul masculin al lui Fred Vasilescu. Mai mult, ideea de constrângere este marcată de relația lui Ladima cu societatea, acesta proiectând în Emilia idealul său feminin, dar viziunea societății asupra ei situându-se la polul opus.
Un alt element de compoziție care susține tema textului, cea a iubirii, este conflictul. În text se remarcă în mod special conflictul interior, specific romanului psihologic, relevantă fiind scena în care doamna T. îi propune lui Fred să petreacă revelionul împreună. Deși el își dorește foarte mult acest lucru („ ca un sinucigaș care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic… da”) refuză, chiar dacă își produce singur suferință: „M-am gândit la cei care se duc la operație fără anestezie”. Conflictul este evident între iubirea pe care o resimte față de doamna T. și orgoliul său exacerbat, care îl blochează. El însuși mărturisește că există ceva care îl macină (dar nu mărturisește ce) și despre care spune că este „cancerul vieții mele, care mă face să fug de o femeie iubită.”.
Chiar dacă romanul „Patul lui Procust” prezintă cele două cupluri formate din parteneri din lumi diferite a căror relație evoluează diferit, în cele din urmă, acestea se rezumă la aceeași idee, că iubirea trebuie trăită ca un sentiment conștient care implică în mod vizibil și durerea și suferința.