În romanul „Moromeții” scris de Marin Preda se remarcă în mod special Ilie Moromete, protagonistul romanului, un țăran încadrat în pătura de mijloc a satului teleormănean Siliștea-Gumești. Acesta reprezintă un personaj realist și totodată complex, avându-l ca model pe tatăl romancierului, Tudor Călărașu.
Statutul social al lui Moromete se conturează pe parcursul romanului, acesta fiind un țăran care nu se remarcă în mod special din punct de vedere material. Această poziție îi conferă o idee de stabilitate și echilibru lui Moromete, el fiind considerat un punct de reper în colectivitatea rurală. În acest sens, el ia parte de fiecare dată la întâlnirile din Poiana lui Iocan, având rolul de a clarifica și disocia ideile din articolele publicate în ziar, de a descifra sensurile politicii vremii și a interpreta discursul Majestății Sale, opinia lui cântărind cel mai mult în discuțiile purtate. Această abilitate a lui Moromete este susținută și de statutul său de țăran „filosof”, având studii minimale, știind să scrie și să citească. Mai mult, acesta are rol de lider în cadrul familiei sale, autoritatea lui fiind înfățișată încă de la începutul romanului, în cadrul mesei familiale: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor.”. În ceea ce privește statutul său psihologic, acesta îi oglindește modul de gândire, unul compatibil cu cel al țăranului liber. Acesta promovează ideea de independență a țăranului și consideră că obligația unui om este să își definească destinul: „Omul e dator să țină la rostul lui.”. De asemenea, el prezintă numeroase conflicte interioare, pe care însă le maschează, pretextul conflictelor interioare fiind frica de a nu-și pierde libertatea și de înțelegerea cursului istoriei.
Din punct de vedere moral, Moromete este un om cu principii, având simțul datoriei și al responsabilității față de familie. În acest fel, de fiecare dată, el le arată celorlalți grija față de membrii familiei, fiecăruia fiindu-i promise câte două loturi de pământ din cele de care dispune, asigurându-le în mod special copiilor zestrea pentru căsătorie. Deși faptele sale reflectă faptul că el își iubește familia, acesta își cenzurează afecțiunea.
Una dintre trăsăturile care îl definesc pe Ilie Moromete este arta disimulării. Fiind un maestru al disimulării, el își creează momente de spectacol, o secvență reprezentativă în această privință fiind cea în care agenții fiscali vin pentru prima dată să colecteze datoriile pe care Moromete le avea către stat. Fiind conturbat din mijlocul discuției din Poiana lui Iocan, el ajunge acasă. Văzând situația în care e pus, el începe să o strige pe Catrina, deși știa că aceasta este dusă la biserică, ignorându-i nonșalant pe cei doi („Catrino, ia, fa, secerile astea! … Nu luă nimeni secerile, Catrina era plecată la biserică, iar fetele parcă stăteau la pândă în casă.”). Motivul pentru care el recurge la această strategie este dorința lui de a amâna plata datoriilor, sperând la o nouă reformă care să îi radieze toate dările.
O altă secvență relevantă, în care Moromete își dezvăluie capacitatea de disimulare este scena prânzului la câmp, unde familia Moromete a mers la secerat. Deși Moromete se arde cu fasolea fierbinte, el nu se exteriorizează, doar pentru a-l convinge pe Paraschiv să-i urmeze gestul și să se frigă („luă din tigaie fasole… se făcu roșu la față și îi țășniră lacrimile. Dar în loc să bea apă, …el se stăpâni și se întoarse către fete. […] Paraschiv, hulpav și absent, înghiți dintr-o dată, dar apoi ochii i se beliră…”). Cu o voalată ironie, tatăl său îi mărturisește că avea impresia că fasolea este rece. În acest fel, Moromete reușește să provoace comicul, transformând o banală masă de prânz într-o scenă comică.
În plus, și elementele de compoziție și limbaj au un rol important în construcția personajului, un prim astfel de element constituindu-l mijloacele de caracterizare, atât cele directe, cât și cele indirecte. În incipitul celui de-al zecelea capitol din primul volum, Ilie Moromete este caracterizat în mod direct de către narator: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina… și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mai pot schimba firea cuiva”, descriindu-l ca fiind un om trecut de prima tinerețe. De asemenea, Moromete este caracterizat și în mod indirect, stăpânirea de sine a acestuia fiind redată de gestul pe care-l face în momentul în care Bălosu îl întreabă ce face: „„… Pe mă-ta și pe tine, chiorule!” șopti atunci Moromete pentru el însuși, …după care răspunsese foarte binevoitor”. Mai mult, inteligența lui este dedusă indirect din răspunsul său în legătură cu obiceiul de a vorbi singur, conștientizându-și superioritatea intelectuală față de ceilalți săteni („Moromete îi răspunse serios că asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.”).
Un alt element relevant în construcția personajului este limbajul. Prin limbajul lui Moromete, acestuia i se evidențiază un anumit grad de cultură dobândit prin lectură: „Spre o pildă în iarna lui ’33 toți muncitorii de la Grivița au zis: „Nu vrem să mai muncim!““. Mai mult, limbajul personajului poate fi privit ca o formă de exteriorizare a trăirilor și a stărilor tensionate, materializându-se într-un limbaj vulgar, îndreptat mai ales asupra Catrinei și a copiilor: („fă, dosădito”; „Niculae,… te dau cu capul de pereți”).
Romanul „Moromeții” de Marin Preda impune un personaj inedit și complex, țăranul „filosof”, maestru al disimulării și al ironiei, tipologie întruchipată de Ilie Moromete, acesta fiind proiecția tatălui autorului, Tudor Călărașu.