Romantismul specific operelor literare eminesciene se caracterizează prin prezența unor motive romantice universale precum condiția omului, îngerul și demonul, universul, cosmogonia.
Poezia „Floare albastră” apărută în 1873 în revista “Convorbiri literare” face parte din a doua perioadă a creației eminesciene, perioadă caracterizată de iubirea paradisiacă ilustrată în idile.
Opera literară se încadrează în romantism deoarece poetul dezvoltă tema iubirii și a naturii, alături de alte teme romantice cum sunt idealul fericirii pure, problema cunoașterii absolutului și iubirea ideală.
Temele poeziei sunt romantice: tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufleteşti ale eului, dar combinaţia lor devine complexă prin implicarea temei condiţiei omului de geniu. Motivele literare sunt, de asemenea, romantice: codrul, izvorul, noaptea, luna.
Titlul „Floare albastra”, format dintr-un substantiv comun simplu și un adjectiv cromatic,
denumește, la modul propriu, o plantă rară. In text, sintagma „floare albastră” se referă la iubita frumoasă, ademenitoare, la eternul feminin. La Eminescu, „floarea albastră” devine simbolul dorului, al nostalgiei iubirii supuse trecerii timpului.
Poezia este structurată în patru secvențe lirice: prima și a treia se conturează în jurul vocii iubitei, iar a doua și a patra în jurul vocii eului liric. Incipitul poemului se deschide cu interogația retorică plină de nemulțumire adresată iubitului, un gânditor celest: „Iar te-ai cufundat în stele/ Și-n nori și-n ceruri nalte? […] În zadar râuri în soare/ Grămădești-n a ta gândire”. Se poate observa starea de meditație a eului liric asupra genezei universului,
acesta dorind să pătrundă în lumea cunoașterii absolute. Relevante în acest sens sunt sintagmele care sugerează aspirațiile înalte ale eului: „câmpiile asire”, „întunecata mare”, „Piramidele-nvechite”. Finalul acestei secvențe conține îndemnul fetei către iubit de a-și părăsi starea de meditație filosofică în schimbul fericirii lumești, deoarece fericirea
nu se poate împlini prin cunoaștere, ci prin iubire: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
În cea de-a doua secvență se pune și mai mult accent pe superioritatea intelectuală a iubitului, eul liric exprimându-și atitudinea trufașă față de iubită prin folosirea diminutivului „mititica”. Finalul strofei este reprezentat de reacția eului liric care conștientizează faptul că observațiile iubitei nu sunt lipsite de fundament: „Ah! Ea spuse adevărul;/ Eu am râs, n-am zis nimica.”.
În cea de-a treia secvență, strofele cinci-doisprezece, reapare vocea fetei care continuă să îl cheme pe iubit în lumea ei, cea terestră, atrăgându-l în „codrul cu verdeață/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreață”. Această scenă simbolizează și reconstituirea cuplului adamic în grădina Edenului, reprezentată de codrul plin de verdeață în care cei doi își pot trăi iubirea departe de ochii lumii: „Nime-n lume n-a s-o știe”.
A patra secvență lirică ,ultimele două strofe, încheie monologul iubitului, care mai întâi este uimit de dispariția fetei, „Înc-o gură și dispare”, și înflăcărat după frumusețea și gingășia ei, „Ce frumoasă […] dulce floare!”, iar apoi devine trist și meditativ, din cauza neîmplinirii iubirii, „Totuși este trist în lume!”. Astfel, diferența dintre vis și realitate, dintre abstract și concret conturează ideea că iubirea puternică, arzătoare dintre cei doi nu este suficientă pentru a putea depăși limitele terestre.
Limbajul poetic este colorat datorită diversității figurilor de stil: epitete – „câmpiile asire”, „trestia cea lină”, „albastra dulce floare”; comparatii – „voi fi roșie ca mărul”, „sărutări… dulci ca florile ascunse”; personificare – „izvoare plâng în vale”; inversiuni – „de-aur părul”; metafore – „dulce netezindu-mi părul”, „dulce floare”; și repetiții – „Floare-albastră! Floare-albastră!”. De asemenea, poezia este construită cu ajutorul a două câmpuri semantice aflate în antiteză în cadrul operei literare: al cosmicului: stele, nori, ceruri, soare, și al spațiului pământesc: câmpii, codru, stâncă, baltă, frunze, flori.
Muzicalitatea aparte a poeziei este conferită de elementele de prozodie: măsura de 8 silabe, rima îmbrăţişată, ritmul trohaic- sugerează starea idealistă, juvenilă.
În concluzie, valorificand argumentele demonstrate anterior, poezia „Floare albastră” este o opera lirica romantică.