În nuvela „Moara cu noroc” scrisă de Ioan Slavici, apărută în anul 1881 se remarcă în mod special relația dintre Ghiță și Lică Sămădăul, o relație între manipulator-manipulat care evoluează de-a lungul textului, sfârșindu-se cu moartea amândurora.
Statutul lui social este conturat încă de la începutul textului, modificându-se pe parcursul operei. Ghiță pornește de la un statut inferior, relaționat cu situația financiară precară, fiind un cizmar sărac, dar responsabil. El își conștientizează condiția și incapacitatea de a progresa, ca urmare, devine cârciumar, un statut considerat temporar („îmi pun 2-3 ani capul în primejdie”), luând în arendă cârciuma. Statutul social al lui Ghiță este considerat o rampă de lansare, dar ulterior, acesta va deveni un motiv de a-i grăbi sfârșitul. În schimb, statutul social al lui Lică este marcat de afacerea pe care o dezvoltă fiind șeful porcarilor din ținut și considerat stăpânul locurilor, dominând pe plan financiar. Statutul lui Lică nu se modifică pe parcursul operei, acesta fiind marcat în mod special de dominanță. În ceea ce privește statutul psihologic al lui Ghiță, el oscilează în permanență în hotărârile pe care le ia, inițial fiind convins că sacrificiul făcut va asigura prosperitatea familiei și vede asta ca pe o datorie a unui soț și tată responsabil („tot ce fac, din dragoste pentru voi fac”). Întâlnirea cu Sămădăul îi modifică modul de a gândi: el este influențat puternic de atitudinea și comportamentul lui Lică, dar asocierea cu acesta îi conturează un conflict interior, acutizându-i sentimentul de vinovăție față de familie. El își conștientizează astfel slăbiciunea față de avere care îl face să recurgă la fapte imorale. Pe de altă parte, Sămădăul este un om puternic din punct de vedere psihic și se conduce după principiul identificării slăbiciunilor umane, acest principiu fiindu-i dezvăluit lui Ghiță în capitolul XII: „Pe om nu îl stăpânești decât cu păcatele lui și tot omul are păcate… caută-i slăbiciunea, fă-l să și-o deie de gol, și faci cu el ce vrei”. Având un mod de gândire egoist, el pune interesul propriu mai presus de siguranța individului. Din punct de vedere moral, Ghiță se remarcă prin impulsivitatea față de soția lui, Ana, bruscând-o de fiecare dată când acesta dorește să afle intențiile lui în legătură cu banii. Mai mult, acesta își dezvăluie ambiția de a deveni un om de succes, care în cele din urmă se manifestă ca un viciu, după întâlnirea cu Sămădăul. În acest fel, el își schimbă atitudinea, ajungând să acționeze imoral din cauza banilor prin furt, minciună și protejarea criminalilor. În comparație, Lică se remarcă prin răutate dusă la extrem, dezvăluită prin plăcerea de a vărsa sânge: „Acum sângele cald e un fel de boală care mă apucă din când în când… ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără”.
Relația dintre cele două personaje se manifestă diferit pe parcursul operei, în funcție de interesele fiecăruia dar și din modul în care se raportează la bani. În prima parte, relația se manifestă sub forma unei complicități cu ajutorul căreia Ghiță speră să intre în grațiile Sămădăului, să-și întrețină afacerea și familia și să-și sporească situația financiară. Astfel, secvența semnificativă pentru această fază a relației dintre Ghiță și Lică este cea în care Ghiță acceptă să-i dea bani cu camătă Sămădăului: „Atunci ia cât iai, dar fii cuminte și mai lasă, ca să nu simtă nevasta și soacră-mea, grăi Ghiță, arătând saltarul, în care erau și banii, și cheile.”. Deși Ghiță nu se simțea tocmai comod să îl „împrumute” pe Lică, el se stăpânește, știind că afacerea lui nu poate prospera fără asocierea lui cu Sămădăul.
Relația celor doi evoluează, mai apoi, spre un conflict. În urma unei analize, Ghiță ajunge la concluzia că Lică Sămădăul este vinovat de declinul său moral. În acest context, zbuciumul sufletesc al lui Ghiță se materializează într-un conflict între cei doi, relevantă fiind secvența în care Ghiță îl amenință pe Lică Sămădăul cu pedeapsa spânzurătorii: „Mi-ai luat liniștea sufletului și mi-ai stricat viața: să-ți fie de bine!… Tu poți să mă omori, Lică, tu cu oamenii tăi: eu pot să te duc pe tine la spânzurătoare.”. Mai mult, Sămădăul acceptă ideea de confruntare și răspunde provocării sub forma unei amenințări: „… nu știu dacă te voi mai putea apuca vreodată așa la strâmtoare cum te țin acum. Mie nu mi s-a pus om în cale fără să mi-l fi curățit din drum.”.
Un rol important în conturarea relației dintre protagonistul nuvelei și Sămădău îl au mijloacele de caracterizare, atât directe, cât și indirecte. Astfel, lipsa de personalitate a lui Ghiță este scoasă în evidență de către Ana în timpul unei conversații cu Lică prin caracterizare directă: „… Ghiță nu-i decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Mai mult, Lică îi definește inteligența nativă și firea rațională, tot prin caracterizare directă: „ești om cu minte”. Fiind întovărășit cu Lică, Ghiță se simte mult mai puternic, ceea ce îi alimentează încrederea de sine: „dacă te-aș avea tovarăș, aș râde și de dracu și de mumă-sa”. De asemenea, trăsăturile lui Ghiță sunt trădate și de faptele și atitudinile sale, acesta fiind caracterizat indirect de acestea, de aici reieșind impulsivitatea față de Ana. În cazul lui Lică, naratorul recurge la conturarea unui portret fizic, relevant în construcția morală a personajului. Trăsăturile sale morale se dezvoltă și pe baza vestimentației acestuia, caracterizată prin eleganța menită să îi prezinte dominanța și puterea pe care o are asupra locurilor: „dintre cei ce poartă cămașa subțire și albă ca floricelele”, comparația finala conturând contrastul dintre caracterul său rece și vestimentația nobilă pe care o prezintă, caracterul moral al acestuia fiind sugerat și de deținerea biciului: „și bici de carmajin”. De asemenea, naratorul îi prezintă vârsta personajului, „treizeci și șase de ani”, accentuându-i-se astfel prospețimea și vigurozitatea.
Un alt element important pentru evidențierea relației dintre personaje este limbajul. Limbajul folosit de protagonist este unul marcat de regionalisme și expresii populare, ceea ce îi accentuează statutul social, fiind puternic implicat în colectivitatea rurală („hăț”, „muiere”, „grăiesc”, „te duc la spânzurătoare”, „mi s-a pus ceva de-a curmezișa-n cap”). Pe parcursul operei, zbuciumul sufletesc pe care el îl resimte devine amenințător și agresiv, folosind un limbaj la fel de agresiv („Lasă-mă dracului, nu mă mai hârși și tu”). Putem remarca și limbajul lui Lică, de asemenea, fiind unul care oglindește mediul social rural de desfășurare a acțiunii, acesta fiind marcat de regionalisme („să se stângă”, „mânie”) remarcându-se și utilizarea unor proverbe: „ce-i în mână nu-i minciună”.
Nuvelă realist-psihologică, Moara cu noroc de Ioan Slavici surprinde nu doar destinul tragic al personajelor, ci şi efectele dezastruoase pe care goana după bani le poate avea asupra fiinţei umane.